Când a fost ridicat, abia împlinise 17 ani.
Pe 15 ianuarie 1945, Friedrich Eberle a fost arestat și deportat într-un lagăr de muncă din Donbas, împreună cu alţi locuitori din comuna Liebling. Pe lângă el, mai erau încă 103 nemți cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și 111 nemțoaice cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani, toți din Liebling, care au fost adunați în acea zi pentru a fi trimiși la muncă forțată, ordonată de ocupanții sovietici. Executarea măsurii a fost supravegheată de miliția română și de oficiali guvernamentali. Nu mai puțin de 75.000 de bărbați și femei de origine germană au fost deportați din România și se estimează că fiecare al şaptelea dintre aceștia şi-a pierdut viaţa în lagărul sovietic.
Tatăl meu a supraviețuit ca printr-un miracol. De abia după ce a slăbit la 45 de kilograme, după mai bine de doi ani de muncă grea, afectat de foame și de frig, a fost trecut pe lista de bolnavi și eliberat din lagărul de muncă. Însă nu l-au adus înapoi, la Liebling, de unde îl ridicaseră, ci l-au abandonat, ca apatrid, la 17 aprilie 1947, în localitatea Hoyerswerda, care era inclusă, la acea vreme, în zona de ocupare sovietică. Datorită omeniei câtorva cetățeni germani, austrieci și unguri, a reușit să ajungă la casa părintească, după 76 de zile chinuitoare.
Până acum, tatăl meu nu a vorbit deloc despre vremurile de atunci, pentru că, chiar și la mulți ani după război, deportarea șvabilor bănățeni și a sașilor ardeleni a fost un subiect tabu atât în România, cât și în Germania. Tăcerea lui a durat cincizeci de ani.
Între timp, tatăl meu a pus pe hârtie evenimentele trăite. Profund, emoționant, meticulos și precis, de parcă lucrurile s-ar fi petrecut ieri, el descrie lupta zilnică pentru supraviețuire în lagărul de muncă Chasov Yar, aflat la mai mult de o mie de kilometri departe de acasă.
Waltraut Eberle